În orice domeniu de activitate este foarte important ”drumul” parcurs de un copil, ce devine tânăr, apoi adult și spre final senior, drum ce este ”preărat” cu etape de dezvoltare pe care noi trebuie să le avem în vedere atunci când ne stabilim obiectivele pe termen lung, iar în baschet sau orice sport, un COPIL își dorește să ajungă să câștige Liga Națională de Baschet, Euroliga sau O MEDALIE la Campionatul european și/sau mondial de SENIORI.

În ultimii ani au fost dezbateri din ce în ce mai ”aprinse” legat de sportivii români (juniori și seniori) și valoarea acestora pe plan european sau mondial, fiindcă în această perioadă la nivel național, la juniori rezultatele sunt în funcție de echipe și pregătirea acestora, iar la seniori este dată valoarea unei echipe cu nume românesc în funcție de numărul de străini (valoroși sau mai puțin) pe care îi are. Discuții publice au avut loc în ultimii ani în mediul online legat de lipsa unei strategii naționale a sportului românesc în primul rând, dar și de lipsa cu desăvârșire a unei strategii naționale a baschetului românesc.

Am prezentat pe pagina noastră prin articolul ”Sistem competițional – Propunere”, o propunere, ce în opinia noastră ar sprijini baschetul românesc în elaborarea unei părți a strategiei naționale în baschet, pornind de la babybaschet și ajungând la seniori, ”așezând” astfel etapele prin care trebuie să treacă un copil (sportiv) pentru a ajunge un sportiv senior de valoare (cel puțin) pentru România, dacă nu pentru Europa sau la nivel mondial. Toate aceste etape, corelate cu o strategie ”locală” a fiecărui club în parte, ar conduce la ”schimbarea” realităților actuale și determina o nouă percepție a ideii de performanță, implicit a modului de a stabili obiective pe termen lung.

În ultimii ani, de la plecări în ”afară” la colegii sau universități ale sportivilor români ca Vlad Moldoveanu spre exemplu, copiii (sportivii) noștri au început majoritar să prefere plecări de la vârsta de 15 – 16 ani cel mai mult, în alte țări (Spania, Italia, Statele Unite ale Americii, Anglia, ș.a.m.d.), pentru a avea o șansă în baschet în principal, dar și o șansă la educație în cazul în care acesta nu va ”reuși” cu sportul ales. Ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru cluburile sportive și Federația Română de Baschet că TREBUIE SCHIMBAT CEVA în modul de abordare al baschetului ca sport în România, mai exact să fie abordat Baschetul ca SPORT DE PERRFORMANȚĂ, nu majoritar în ideea sportului pentru toți (afacere).

Interviurile cu copiii (sportivii) români din această ultimă perioadă de „cantonare” (fiecare ”acasă” la el), copii (sportivi) români ce au plecat în alte țări de la vârste mici pentru a-și încerca șansa în baschet, precum și interviul realizat de portalul Baschet.ro cu antrenorul Dragan Petricevic, ne-au determinat să îl întrebăm pe domnul Sandulache Ștefan, de ce pleacă „prematur” sportivii noștri, de la vârste de 15 – 16 ani sau mai mici, în căutarea unei șanse de viitor în baschet, iar acesta ne-a răspuns:

”Chiar dacă baschetul în România nu are o strategie națională ca și sportul românesc, mai grav este că cluburile sportive nu au o strategie a lor pentru a crește valoric nivelul sportivilor și implicit a campionatului. Majoritar se lucrează ”după ureche” sau doar ca o afacere cu beneficiu cvadruplu – federația are parte de liniște competițională, cluburile de profit, copiii de mișcare pentru sănătate, iar părinții de zâmbete –, astfel performanța reală fiind exclusă . Așa că s-a creat această ”bulă” în care trăiește baschetul românesc de mulți ani încoace, și care a dus la o stare de confort a tuturor celor 4 (federație, cluburi, copii, părinți) din care este greu de ieșit, dar nu imposibil. Bineînțeles că adevărul este mereu la mijloc, mai ales că  în mai multe discuții purtate de mine cu cei 4 actori mai sus menționați, de fiecare dată ”de vină este celalălt”, menținând de fapt starea de confort la care am făcut referire. Nimeni însă, din cei care au cea mai mică decizie, nu își asumă responsabilitatea de a schimba ceva la nivel general, fiindcă s-a intrat într-o ”linie liniștită” a vieții și în baza acestui considerent este greu să le ceri celor de lângă tine să își schimbe percepțiile, mai ales după ce i-ai lăsat/ajutat să se autoeduce în acest fel”

Discuția noastră a mers mai departe, astfel că am dorit să aflăm despre experiența sa ca antrenor la nivel de juniori într-un mediu ”ostil” performanței, iar acesta ne-a spus:

„Am început cu ei de ”jos” (vârstă mică), parte din sportivii mei, (atât băieți, cât și fete), dar încă de mici le-am spus că ei se pregătesc pentru viitor, nu pentru prezent și câștigarea unei medalii trecătoare. Îmi aduc aminte ca la campionatele de baby si minibaschet le-am cerut întotdeauna corectitudine în execuție sportivilor mei, indiferent dacă asta ar fi însemnat să pierd acele meciuri. Pierdeam uneori la 4 puncte un meci cu 20 de aruncări libere ratate, doar fiindcă le ceream să arunce corect ca mecanică, nu de la piept ci de deasupra capului, iar unii dintre ei neavând forța necesară, nu ajungea mingea până la inel, ce sa mai zic de înscrierea „dorită” a coșului. Ei plângeau, eu le explicam de fiecare dată cu răbdare (ștergându-le lacrimile) de ce vreau să arunce corect de mici (chiar dacă ratează), iar ceilalți antrenori îmi spuneau că voi crește o generație de „învinși” fiindcă nu îi las să înscrie „oricum” ca să câștig acele meciuri” .

”Oricât de „aiurea” vi se pare când spun aceste lucruri, să știți că obiectivul meu a fost să cresc JUCĂTORI de baschet pentru seniori (la noi sau afară), iar „impunerea” unei execuții corecte în condițiile infrastructurii noastre, nu a fost un impediment pentru mine în punerea bazelor (fundamentului) ce a ajuns să fie apreciat chiar și peste ani de zile la sportivii cu care am lucrat. Îmi aduc aminte foarte bine, că în anul 2000 am participat la YUBAC/Serbia (tabără de pregătire) ca antrenor, unde am văzut un copil sârb ce arunca la 10 ani din săritură de deasupra capului, de la marginea spațiului de 3 secunde și avea un dribling foarte bun fără să se uite la minge folosind procedee tehnice cu o ușurință uimitoare, ceea ce mie mi s-a părut ceva „nemaivăzut” la acea vreme. Așa că am revenit ACASĂ cu următoarea întrebare în minte „Copiii români nu pot la 10 ani să facă aceleași lucruri ?” și m-am apucat de muncă. Dumnezeu a fost îngăduitor cu mine și am avut parte de o generație foarte bună născută în 1990 – 1991 – 1992, cât și copii foarte buni născuți 1993 – 1994 (atât băieți, cât și fete), fapt care a determinat și rezultatele ulterioare, reușind ca 3 sportivi (Emil Stavarache, Gabriela Cursaru și Vlad Păcuraru) care au început cu mine să practice baschetul, să ajungă fie la nivelul jucătorului sârb la vârsta de 10 ani.

Când spun generație bună, mă refer și la faptul că părinții au înțeles ce înseamnă să muncească ai lor copii mai mult, de la vârstă mică, dar mai ales mă refer la copii, fiind cei care au muncit în fiecare zi și care au crezut în șansele lor de a performa.”

Am cerut și o părere despre cum consideră că ar trebui să se lucreze la nivel de copii și juniori, mai ales cu cei de vârstă mică (10 – 14,15 ani), deoarece condițiile de pregătire, așa cum menționam și în ultimul nostru articol ”Vara, anotimpul INDIVIDUALIZĂRII” sunt asigurate doar cu 3 sau maxim 5 antrenamente pe săptămână în majoritatea cazurilor.

”Cât am activat ca antrenor, nu am lucrat sisteme colective de joc (apărare sau atac), ci am căutat ca aceștia să se dezvolte ca INDIVID, iar ca antrenor m-am autoeducat să văd, chiar și în timpul meciurilor oficiale indiferent de ”miză”, copilul (sportivul) ca INDIVID în folosul SĂU în principal, apoi al echipei de pe teren. Îmi aduc aminte că un copil (actual antrenor de lot național) a venit la mine în sală la vârsta de 13 ani de la un alt club și a trebuit să muncesc cu el să învețe să dribleze corect, să arunce corect și să joace ca extremă (având 1,80-1,85m înălțime), deoarece el fusese folosit ca „pivot”, jucând cu spatele la coș majoritar, deși viitorul lui nu era pentru postul respectiv. Am avut meciuri mai grele din această cauză, precum și din altele, nu mai zic că am pierdut o finală de campionat, însă nu am renunțat la copil și acesta a mers mai departe în baschet, fiind în acest moment un antrenor de perspectivă al României, în opinia mea, așa că chiar a meritat. Finala am câștigat-o anul următor.

Alt copil (de o inteligență rară în sport) a ales să lucreze cu mine la vârsta de 12 ani și a reușit ca la 15 ani să dețină cele 2 titluri de MVP acordate (antrenori și public) la Turneul final U16, FĂRĂ SĂ JOACE FINALA (datorită unei mici accidentări), iar ulterior, la 18 ani a ajuns jucătoare de LNBF la o echipă cu pretenții de câștigare a campionatului de senioare.

Deși am destule motive să mă mândresc cu copii pe care i-am antrenat și munca depusă de aceștia sau cu personalitățile din baschet cu care am stat la masa discuțiilor, un singur lucru m-a bucurat în această viață de antrenor și anume mesajul primit de la o sportivă, după victoria cu Serbia la 24 de puncte diferență (lot național) care suna așa: „Nu am uitat niciodată că ne spuneați în fiecare zi că muncim ca să facem față jucătorilor europeni. Astăzi am reușit. Vă mulțumesc”

În același an lua medalia de bronz la Campionatul European div. B valorică, apoi doi ani mai târziu, la 17 ani, câștiga ultima medalie de aur a României la un Campionat European div. B valorică U18 (feminin). Au trecut doar 10 ani de atunci.

Așa că, de la babybaschet până la 13 ani, am lăsat în urmă victoriile de scurtă durată, mergând pe ideea de INDIVID și consolidare a bazei (fundamentului) acestuia ÎN MOD CORECT, respectiv dribling, aruncare, relația 1×1 atac și apărare, pasare și altele.”

Până la urmă, deducem în final că este simplu, având 2 variante:

1. Cei care aleg prezentul și își doresc medalii la babybaschet sau la juniori mici (13-14 ani) lăsând deoparte pregătirea copiilor în mod corect, vor determina în viitor lipsa de valoare a sportivului senior român.
2. Cei care aleg viitorul și își doresc ca la seniori să aibă cu ce se mândri (valoric vorbind), își vor stabili obiective pe termen lung, nicidecum pe termen scurt și vor face sacrificiile ce se impun, fiindcă victoriile vor veni ”de la sine”.

SANDULACHE BASCHET ACADEMIA, pe lângă rolul activ din teren pentru educarea copiilor (sportivilor) privind lucrul individual și a părinților privind PERFROMANȚA (modul corect de abordare al acesteia), a fost înființată și pentru oferirea de sprijin cluburilor și/sau antrenorilor de juniori în vederea elaborării de programe de pregătire pentru copii (sportivii) lor.

Totodată, există și Programe de discuții/întâlniri cu părinții pentru a îi sprijini în identificarea de răspunsuri privind activitatea sportivă a copilului lor, precum și sfaturi legate de sprijinirea copilului pe drumul unei performanței reale.